Despre validare

 

de Răzvan TTH, 09.07.2022

În bagajul de cuvinte folosite intensiv în corporații și în organizațiile cu pretenții de modernism, se remarcă și un cuvânt aparent inofensiv sau chiar pozitiv: validare.

Validăm idei, validăm concepte, validăm oameni, oamenii sunt setoși de validare. Cutărescu a fost validat ca membru în echipa nu-știu-care, acțiunile lui l-au validat ca specialist în nu-știu-ce domeniu, etc.

E rău că gonim după validare? Ce poate să fie în neregula cu dorința de validare. Oare nu pentru asta muncim cu toții? Acum nu mai e bine nici că dorim validare? Daca zicem ca lucram pentru bani, nu e bine. Daca spunem ca muncim pentru validare, nu e bine nici asta??

Părerea mea e ca e foarte bine să ne dorim validare. Asta înseamnă că ne pasă de părerea celor din jur. Asta înseamnă că încă avem deschis canalul de acceptare de feedback-uri, că încă poți să înțelegi ceva din ceea ce se întâmplă în jurul tău, că încă poți să înveți din ceea ce ți se întâmplă și ceea ce se întâmplă în jurul tău.

Iar aici validarea ar putea fi ușor confundată cu un feedback pozitiv. Primești aprecieri pentru ceea ce faci. Foarte bine, foarte simplu, foarte natural.

De aici încolo, însă, se complica lucrurile. Trăim într-o societate grăbită. Grăbită în sine, grăbită să pună etichete, grăbită să acorde premii/pedepse. Trăim într-o societate în care copilul e învățat, de la vârsta de șase ani, că e important să ia note bune. Mai bune decât ale colegilor. Notele bune îl fac automat mai deștept, îi dau mai multe șanse la un liceu bun, la o scoală mai buna. În paranteză, se uită ușor faptul ca notele acelea se dau și ele, adeseori, pe ochi frumoși, sau pe simpatii și antipatii personale. Iar copilul din povestea noastră învață și el, rapid, niște metode de a-și mări notele, de a accede mai ușor în „elita” (se face „simpatic” la colegi și profesori, mimează implicarea, se indignează când vreun profesor doar ar avea intenția să îi dea nota mică, creează atmosferă împotriva concurenților din clasa, se pune usor-usor pe un piedestal nemeritat).

Copilul din povestea noastră ajunge să stăpânească de minune jocul care îți aduce note mai mari, fără eforturi reale de învățare și înțelegere a ceea ce învață. Gata, e „validat”. Notele arată că e deștept, e elita, e peste ceilalți.

Copilul ajunge adolescent, ajunge cumva la o facultate. Descoperă că notele nu mai sunt chiar atât de importante (asta dacă nu cumva țintește bursa și atunci se reia caruselul compromisurilor și fentelor care să maximizeze șansa de a obține medie de bursă).

Adolescentul ajunge în situația de a-și cauta un job. Țintește sus, vrea multe privilegii, vrea multă atenție, vrea multe orice-alte-chestii pe principiul „eu deja sunt validat de note, am dreptul la tot ce e mai bun”. Descoperă, într-o experiență dureroasă, că la interviuri nu îi pasă nimănui cu ce medie a terminat liceul sau facultatea, daca a fost sau nu olimpic la geografie. Recrutorul își dorește să știe cu adevărat ce știe să facă tânărul nostru, cum gândește, cât de integrat ar fi în organizația care recrutează. Și numa’ nu află treburile acestea. Candidatul nostru repeta intr-una „eu am terminat cu note mari scoala” (sunt „validat”).

Tânărul nostru ajunge, pana la urma, intr-un job. Acolo atinge rapid nivelul de „gata, le-am învățat pe toate, acum mai rămâne doar să culeg roadele: promovare, bani, respect, apreciere. Doar sunt validat: am avut 2-3 reușite în job deci, clar sunt tare, clar celelalte interacțiuni nu pot fi decât reușite, eu nu mai trebuie să fac nici un efort. Sunt validat!

Am întâlnit extrem de multe situații în care persoanele ajungeau în funcții importante, de multe ori prea importante pentru pregătirea lor. Cum ajungeau acolo? Pai, printr-o conjunctura de mutări în organizație, prin plecări intempestive ale celor buni și rămânerea „chiorului în tara orbilor”, etc.

Ei bine, omul nostru, în loc să tragă și mai tare ca să își consolideze acea poziție șubreda, să își corecteze aspectele care ar fi fost puncte slabe (mai ales în noua poziție)…omul nostru își zicea „gata, sunt validat de funcție, clar funcția îmi da cumva competențele care îmi lipseau când eram un nivel-două mai jos… Dooh…No way, Jose! Munca, modestia și creșterea nivelului de atenție te consolidează acolo, nu funcția îți da competența… Așa am întâlnit scene tragi-comice în care un manager era pus să se adreseze unei săli de 600 de oameni și se bloca total în fata acelei săli pentru simplul motiv că omul nu avea competențe în materie de vorbit în public, nu i se făcuse nici măcar un pui de curs în sensul ăsta. Dar funcția noua trebuia să rezolve de la sine această „neconformitate”, nu-i așa? 

La alții ajunși în situația de a purta o pălărie mare, se mai instalează și Sindromul Dunning-Kruger, despre care am scris mai pe larg aici

Din acest punct încolo…nu mai exista decât coborârea/prăbușirea. Tânărul nostru nu mai acceptă deloc feedback (nu ar avea rost să își piardă vremea ascultând feedback, doar e cel mai bun. I-a spus lui o colega mai tânără și doamna de la covrigăria din colt 😊). Tânărul nostru îi vede ca dușmani pe toți cei care îndrăznesc să îi spună că mai are multe de învățat-asimilat-aplicat, că nu se duce decât în jos cu atitudinea asta. Ca viata nu e un joc pe PlayStation în care, o data ajuns la nivelul N nu poți să cazi la nivelul N-1. Poți doar să mergi în sus sau, în cel mai rău caz, să ramai o vreme la nivelul N. Ei bine, viată nu e așa. În viată poți să cazi și la nivelul N-10 și urcarea ulterioară (dacă va mai fi) va fi infinit mai grea și mai lunga decât prima ascensiune.

Ratarea e deja inevitabilă pentru tânărul nostru ajuns în această situație grava.

Ce e de făcut în aceste cazuri? Pai, cel mai simplu ar fi să nu se ajungă aici. Să i se spună din timp omului ca „validarea” nu e limanul, nu e izbăvirea, nu e punctul ireversibil din care nu mai exista decât succes de acolo înainte.

Cei care caută cu disperare aceasta validare, care o caută ca pe o diploma de absolvire, ca o decorație suprema, ca o poarta sigura spre succes, vor sfârși prin a rămâne frustrați, neînțeleși, furioși pe cei care reușesc. Și nu vor înțelege de ce au ajuns aici. Doar ei erau…validați 😊

Oricine poate ajunge în situația aceasta? Aș zice că nu. Ajung în situația asta doar cei care au un ego foarte mare, care se setează să ardă etapele, care își doresc cu disperare să se catere în vârful unei ierarhii oarecare, care pun mai mult preț pe recunoaștere extrinsecă decât pe satisfacția intrinsecă a muncii. Aceste persoane devin rapid extrem de toxice pentru o organizație sănătoasă. Pentru că se decuplează clar de la obiectivele și principiile organizației, unica prioritate devenind gradele/diplomele/medaliile/validările pe care le poate obține persoana respectivă.

In viața de zi cu zi, un avantaj formidabil al oamenilor care fac sau au făcut sport de performanță este exact acesta: sunt feriți aproape 100% de sindromul acesta al „validării”. De ce? Pentru că acești oameni știu deja că obținerea unei diplome, a unui loc 1,2 sau 3 nu îți garantează absolut deloc același rezultat la următoarea competiție. Că trebuie să muncești, să fii atent și concentrat, să dai de fiecare dată tot ce ai mai bun ca să câștigi. Altfel diplomele și medaliile obținute pană atunci nu îți vor aduce victoria pe tavă.  

Totuși, e bine să ne ferim de validare? Să nu ne-o dorim? Să nu ne sprijinim pe ea?

Cel mai sănătos ar fi să ne dorim validare. Dar să nu ne-o dorim cu disperare. Să ne sprijinim pe ea. Să o savuram ca un rod al muncii noastre.

Dar să o vedem ca un lucru viu: aprecierea/validarea să ne dea combustibilul de a începe o noua zi cu mai multă încredere, cu mai multă experiență. Dar să păstram în minte că nimic nu se întâmplă by default pentru ca ți-au ieșit ție câteva interacțiuni. În fiecare zi, e nevoie de muncă multă, de atenție la ceea ce se întâmplă în jurul tău, de modestie, de asamblarea celor observate, de agregarea intr-un puzzle fain. Sigur, bazat pe experiențele anterioare și pe feedback-urile pozitive. Dar nimic din acestea nu rezolvă din start ziua pe care ai început-o.  Nici o validare nu ține loc de munca, de atenție, de modestie, de luciditate.

Nu este soluție magica la aceasta situație. Doar multa prevenție, multa onestitate și multa fermitate în a trata oamenii care ajung în aceste situații dificile. Netratarea în stadii incipiente a acestei situații duce la prăbușiri răsunătoare ale acestor persoane „validate”.

Îmi permit să închei acest articol, cu aceeași încheiere pe care am avut-o și la articolul despre sindromul Dunning-Kruger:

Iată ce spune Wikipedia despre sindromul Dunning-Kruger:

Colloquially, people experiencing this bias are said to be „on Mount Stupid”.

Ți-a plăcut? Dă un share!