In 1999, cercetătorii Universității Cornell, David Dunning și Justin Kruger au finalizat primul studiu despre sindromul care acum le poartă numele. Acest sindrom e caracterizat de incapacitatea unor persoane de a fi conștienți de incompetența sau inaptitudinea lor. Este o distorsiune cognitivă prin care o persoană care de fapt are puține capacități de a desfășura o activitate, crede că are multe, chiar mai mult decât unii experți.

Din efectele acestui sindrom, rețin câteva:

• Persoanele incompetente tind să supraestimeze abilitățile proprii.
• Persoanele incompetente nu sunt în măsură să recunoască capacitatea celorlalți.
• Persoanele incompetente nu sunt în măsură să recunoască insuficiența lor extremă.
• Dacă pot fi instruiți pentru a-și îmbunătăți în mod substanțial nivelul de calificare, acești indivizi pot recunoaște și accepta lipsa de abilități anterioare.

Daca acești cercetători locuiau în Romania, posibil sa fi terminat acest studiu mult mai devreme. Dunning-Kruger e un sindrom pe care îl întâlnim pe toate nivelurile societății romanești, un sindrom de care ne lovim cu toții, aproape în fiecare zi. Vedem asta la zugravul care își afirma clar măiestria după zugrăvirea a doi pereți de debara în apartamentul lui. Vedem asta la contabila care știe meserie la nivel de expert deși a terminat facultatea anul trecut. Vedem asta la politicieni care nu au nici o jenă în a își da cu părerea despre finețurile mediului privat deși nu au lucrat nici o secunda din viața decât la stat. Mai vedem asta și la fotbalistul român care, după ce a dat două goluri Concordiei Chiajna se cere în lotul lui Bayern Munchen. Vedem asta și la trainerii care au citit doua-trei cârti de vorbit în public și de limbajul trupului, au învățat pe de rost doua-trei cursuri iar acum ne dau tot felul de pilde în podcasturi, emisiuni, în adunări de sute de oameni.

E o boală grea și, din păcate, cei afectați cel mai tare nu sunt cei care o au, ci oamenii din jurul lor.

Oamenii cu Dunning-Kruger sunt condamnați la eșec. Incompetența lor e dublată de tupeu și de insistența că ei fac bine, că sunt experți, că lumea e rea și nerecunoscătoare, că „sunt interese mari la mijloc” pentru ca ei să nu reușească. Tupeul și insistența îi fac și pe cei din jur sa renunțe rapid la a încerca sa corecteze comportamentul de tip Dunning-Kruger la cei care suferă de asta. Ghiciți ce se întâmplă după asta? Persoana cu Dunning-Kruger are drum liber spre ascensiune, comportamentul îi este validat. Dar chiar ajung aceste persoane în vârf? Putin probabil. Poate în politica. Dar în zugrăveli, în training, în sport, în contabilitate…valoarea adevărată duce la succes. Ceilalți…se cațără pe un baț foarte subțire și insistă sa stea în echilibru în vârful lui. Iar acest lucru nu e posibil. Fundația e șubredă sau inexistentă, consolidări pe parcurs nu au fost făcute (n-avea rost, omul era deja cel mai bun pe nivelul ăla, de-abia aștepta nivelul următor) așa că… prăbușirea se poate prevedea încă din faza de urcare.

Un om cu sindromul Dunning-Kruger are șanse de însănătoșire daca mediul din jurul lui e sănătos. Daca oamenii din jurul lui sunt preocupați de a deveni cu adevărat buni în ceea ce doresc sa facă, daca e încurajată competenta, profesionalismul și seriozitatea.

Dar ce se întâmplă când mediul este unul populat majoritar cu oameni cu Dunning-Kruger? Ei bine, se întâmplă catastrofa care e acum societatea românească: oamenii se acoperă unii pe alții, devin tot mai gălăgioși în a-si afirma „expertiza”, devin tot mai agresivi în a-i reduce la tăcere pe toți cei care îndrăznesc sa observe că nu sunt chiar experți, că greșesc foarte des și că nu își asuma greșelile si, cu atât mai puțin, nu le corectează. Promovarea pe merit, pe competentă devine o raritate, iar oamenii care reușesc asta „beneficiază” de atenția conjugata a celorlalți și sunt trași în jos destul de rapid.

Un alt efect al inflației de oameni cu Dunning-Kruger este demonetizarea unor titluri și a unor cuvinte care chiar însemnau ceva. De exemplu, în Romania nu mai impresionează pe nimeni titlul de doctor în ceva. Aceste titluri au fost acordate în neștire de tot felul de universități în care singura preocupare era sa scoată absolvenți pe banda rulanta (Valahia, Spiru, Cantemir, Bioterra, etc). Un doctor adevărat, cel care a muncit ani de zile că sa ia acest titlu este sufocat de mareea de doctorași care au văzut universitatea doar în poza. La capitolul „cuvinte demonetizate în Romania”, enumăr la întâmplare: munca, seriozitate, competența, expertiza, experiența, universitate, licențiat, etc.

Cam sumbru peisajul, nu-i așa? V-ar fi plăcut unul mai plăcut? Pai atunci căutați bloguri și podcasturi de oameni care suferă de Dunning-Kruger 😊 (bine, ei nu suferă, lor le e bine 😊)

Există leac pentru Dunning-Kruger. Există și e foarte simplu. Doar că e foarte, foarte greu de realizat. Explic rapid paradoxul acesta: e simplu pentru ca, odată ce omul cu Dunning-Kruger s-a prins că îl are, corectarea e foarte simplă – învățare, modestie, responsabilitate, asumare. De ce e greu de realizat? Pai esența sindromului e că te crezi mai bun decât ești 😊 Deci…nu prea ai cum sa iți dai seama că nu ești așa de bun.

Ce e, totuși, de făcut? Pai sa nu lăsăm oamenii cu acest sindrom sa acceseze nivele superioare, nivele de decizie. Sa spunem clar, răspicat, cu argumente și cu fapte că omul încă nu a ajuns la nivelul la care crede el că a ajuns deja. Sa încurajam firmele sa dezvolte sisteme de evaluare anuala a competentelor, sisteme clare, precise, obiective. Sa nu mai promovăm tot felul de pseudospecialiști nici pe Facebook, nici pe tv, nici pe radio, nicăieri. Deci, realist vorbind, vindecarea sau atenuarea efectelor sindromului se întâmplă prin acțiuni din exteriorul „pacientului”, cele din interior sunt puțin probabile.

La nivel de grup, rețeta e aceeași: modestie-responsabilitate–asumare-acțiune-muncă.

Iată ce spune Wikipedia despre sindromul Dunning-Kruger:

Colloquially, people experiencing this bias are said to be „on Mount Stupid”.

Cam atât am avut de spus…